text 22/01/2015

Gandesc mai repede decat scriu si multe se vor pierde. 
Am observat ca sunt la moda scrisorile virtuale. Imi e dor de vremea scrisorilor trimise prin posta. Acea vreme... Ma cuprinde o tristete de fiecare data cand imi aduc aminte de ea. Eram in generala si ma simteam foarte singura. Aveam nevoie sa vorbesc cu cineva si nu aveam cu cine. Nu am gasit acest sprijin in familia mea. Nu m-au facut sa ma simt ca as putea sa fiu deschisa cu ei. Cred ca atunci a luat nastere cel putin una din mastile mele. 

Stiam ca e la moda sa corespondezi cu cineva, dar eu nu aveam cu cine. Eu si cei patru pereti, eu si teama mea de a fi eu insami. Atatia ani au trecut, cu mine in acea situatie. Nici acum nu stiu cine sunt cand imi vad familia. Nu ma regasesc uneori langa ei. Ma simt straina si ii simt straini. 
Revenind la scrisoare... Am gasit niste adrese de corespondenta intr-o revista pentru adolescenti. In revistele acelea vanam articolele despre baieti si sarut; lucruri despre care n-am avut vreodata curajul sa intreb pe cineva. Imi era rusine. Am ales o adresa si am scris o scrisoare. Nu stiu cui. Nu am primit nici un raspuns vreodata. Nu stiu cat de ciudat a gasit persoana respectiva gestul meu. 

Si am ramas in continuare cu cei patru pereti si cu familia, din care nu simteam ca fac parte.